Se întâmplă de obicei la un incisiv. Un dinte care a suferit un traumatism în adolescență sau care a trecut printr-un tratament de canal începe, la câțiva ani distanță, să se închidă la culoare. Nu dramatic, nu peste noapte. Devine întâi ușor mai galben decât vecinii, apoi cenușiu, iar la un moment dat pacientul își dă seama că zâmbește altfel, cu buza mai puțin ridicată pe partea aceea.
Un dinte devitalizat nu se închide la culoare din exterior, ci dinăuntru. Pigmenții proveniți din descompunerea hemoglobinei din pulpa moartă pătrund în tubulii dentinari și rămân acolo. Uneori vinovat e chiar materialul de obturație rămas în camera pulpară, în special vechile paste care conțineau componente metalice. De aceea produsele obișnuite nu ajung niciodată la sursă: benzile, gelurile din farmacie și chiar albirea profesională clasică acționează pe suprafață, pe smalțul exterior, adică exact pe partea care, la un dinte devitalizat, nu este problema.
Cum decurge, pas cu pas
Tehnica se numește walking bleach — albire internă — și se face din interiorul dintelui, prin camera pulpară. Nu are nimic dramatic în ea, dar cere disciplină.
- Se verifică mai întâi tratamentul de canal, radiologic. Dacă obturația e incompletă sau există o infecție la vârful rădăcinii, se rezolvă asta înainte. Nu se albește peste o problemă nerezolvată.
- Se deschide dintele pe fața dinspre limbă sau palat, ca accesul să nu se vadă din față.
- Se îndepărtează resturile de material din camera pulpară și se curăță pereții — mare parte din culoare pleacă adesea doar din acest pas.
- Se aplică un dop de material la 2–3 mm sub nivelul gingiei, care izolează canalul de agentul de albire. Este pasul de securitate cel mai important și nu se sare niciodată.
- Se introduce agentul de albire, de obicei perborat de sodiu amestecat cu apă distilată sau peroxid de carbamidă, și se închide cu o obturație provizorie.
- Pacientul pleacă acasă. Substanța lucrează 3–7 zile. La control se evaluează culoarea și, dacă e cazul, se repetă. Sunt frecvente două sau trei aplicări.
La final, după ce nuanța s-a stabilizat, se face obturația definitivă cu compozit. Se așteaptă însă deliberat una-două săptămâni înainte, pentru că oxigenul rezidual din dentină scade calitatea lipirii compozitului. E un detaliu tehnic pe care graba îl sacrifică des, iar rezultatul se vede peste un an, sub forma unei margini care se colorează.
Ce rezultate sunt realiste
Rata de succes este bună — literatura de specialitate raportează frecvent peste 80% rezultate satisfăcătoare la dinții cu colorație recentă. Dar există nuanțe. Dinții care s-au închis la culoare în urma unui traumatism răspund în general mai bine decât cei colorați de materiale de obturație vechi. Colorațiile cenușii sunt mai încăpățânate decât cele gălbui. Iar un dinte care are deja o obturație mare pe față, care a înlocuit o parte din structura naturală, nu se va albi acolo unde e compozit — compozitul nu reacționează la agentul de albire.
Există și o problemă de aliniere: dintele albit intern poate ajunge mai deschis decât vecinii lui. Se rezolvă fie oprind procedura mai devreme, la o nuanță intermediară, fie combinând-o cu o albire externă a arcadei, făcută ulterior. Discuția despre potrivirea nuanțelor între dinți este aceeași care apare și la lucrările protetice — cine vrea contextul complet îl găsește în articolul despre cum se alege nuanța dinților și rolul luminii din cabinet.
Riscul de care se vorbește prea puțin
Complicația clasică a albirii interne este resorbția cervicală externă: o pierdere de țesut dur la baza coroanei, în zona gâtului dintelui. Apare rar, dar apare, mai ales când agentul de albire migrează prin canaliculele dentinare spre exterior și declanșează o reacție inflamatorie în ligament. Factorii de risc cunoscuți sunt un dop de izolare aplicat prost sau deloc, folosirea peroxidului de hidrogen în concentrație mare activat termic — o tehnică veche, azi abandonată — și un istoric de traumatism dentar.
Din acest motiv, protocolul modern preferă concentrațiile mici, timpii mai lungi și repetarea aplicării în locul unei ședințe agresive. Este mai lent și necesită mai multe vizite, dar riscul scade semnificativ. Un control radiologic la 6 și la 12 luni după finalizare face parte din tratament, nu e un extra.
Merită subliniat un lucru: albirea internă e una dintre puținele proceduri estetice care nu îndepărtează nimic din dinte. Când funcționează, un incisiv care părea condamnat la o coroană sau la o fațetă își recapătă culoarea fără să fie șlefuit deloc. E motivul pentru care, la un dinte frontal închis la culoare după un tratament de canal corect făcut, aceasta ar trebui să fie prima opțiune discutată, nu ultima.
