Sari la conținut
Zâmbet sănătos
Anestezia la copil: cum i-o explici și cum eviți mușcarea buzei după
Foto: Marco Dental Tourism Stomatolog Beograd / Pexels
Sănătatea dentară a copiilor

Anestezia la copil: cum i-o explici și cum eviți mușcarea buzei după

Cele mai multe experiențe dentare proaste ale copiilor nu vin din tratamentul în sine, ci din cele două minute în care se face anestezia și din orele care urmează. Un copil care nu știe ce se întâmplă interpretează orice senzație neobișnuită drept pericol, iar amorțeala de după este singura parte a vizitei care se petrece acasă, fără supravegherea medicului. Ambele se pot gestiona mult mai bine decât se întâmplă de obicei.

Ce fel de anestezie primește un copil și de ce

În stomatologia pediatrică se folosesc, în marea majoritate a cazurilor, aceleași substanțe ca la adulți, în doze calculate strict pe greutatea copilului. Nu este o formulă specială pentru copii; este aceeași soluție, cu o cantitate mult mai mică și cu o limită maximă pe care medicul o are în minte înainte de a începe.

Există două tipuri de tehnici pe care le veți auzi. Anestezia prin infiltrație depune soluția lângă rădăcina dintelui și amorțește o zonă restrânsă; se folosește pentru dinții de sus și pentru cei din față. Anestezia tronculară, la mandibulă, blochează nervul înainte de a intra în os și amorțește o jumătate întreagă de arcadă, împreună cu buza și limba de pe partea aceea. Aici apare riscul de care vorbim mai jos.

Înainte de înțepătură se aplică aproape întotdeauna un gel anestezic pe gingie, lăsat să acționeze un minut sau două. Nu elimină complet senzația, dar reduce mult disconfortul inițial. Unele cabinete folosesc sisteme computerizate care injectează foarte lent, tocmai pentru că presiunea soluției, nu acul, provoacă cea mai mare parte a durerii. Dacă vă interesează diferențele între metode, tipurile de anestezie folosite în cabinet merită parcurse înainte de programare.

Cuvintele care ajută și cele care sabotează

Copiii nu reacționează la procedură, ci la felul în care este numită. Există un vocabular care funcționează, folosit de majoritatea medicilor pediatri dentari:

  • în loc de injecție sau ac: doctorul adoarme dintele, ca să nu simtă nimic;
  • în loc de durere sau te doare: o să simți o apăsare, ca atunci când te strânge cineva de obraz;
  • în loc de freză: periuța care bâzâie, cu apă;
  • în loc de a scoate dintele: dintele se dă jos, ca să facă loc altuia.

Ce sabotează, în schimb, e la fel de previzibil. Fraza „nu te doare deloc, promit” pune o promisiune imposibil de respectat pe umerii părintelui; la prima senzație ciudată, copilul concluzionează că a fost mințit. Nici „dacă te porți frumos primești o jucărie” nu ajută prea mult, pentru că sugerează implicit că urmează ceva greu de suportat. Cel mai contraproductiv rămâne însă părintele care își povestește propriile frici în sala de așteptare.

Formularea onestă sună altfel: o să fie ciudat câteva secunde, apoi nu mai simți nimic; dacă vrei pauză, ridici mâna. Și, foarte important, semnalul trebuie respectat de fiecare dată. Pregătirea psihică înainte de un tratament funcționează la fel de bine la copii ca la adulți, cu diferența că la copii se construiește pe încrederea în adultul care îi însoțește.

De ce mușcă copiii buza după anestezie

Aici este partea pe care puțini părinți o anticipează. După o anestezie tronculară la mandibulă, buza inferioară și o parte din limbă rămân insensibile două până la patru ore, uneori mai mult. Senzația e nouă și ciudată: buza pare umflată, groasă, străină. Reacția firească a unui copil de patru sau șase ani este să o exploreze — mușcând-o, sugând-o sau frecând-o cu unghia.

Pentru că nu simte durerea, poate face asta zeci de minute la rând. Rezultatul apare abia când trece anestezia: o zonă albicioasă sau ulcerată pe interiorul buzei, uneori umflată vizibil pe exterior, dureroasă câteva zile bune. Leziunea nu este o infecție și nici o reacție la substanță, ci pur și simplu o rană mecanică autoprodusă.

Prevenția e simplă și ține aproape în întregime de supraveghere:

  • spuneți-i copilului, înainte de a pleca din cabinet, că buza va fi adormită și că nu are voie să o muște, chiar dacă i se pare amuzant;
  • nu îl lăsați nesupravegheat în primele două ore, mai ales dacă are sub șapte ani;
  • amânați mesele solide și fierbinți; oferiți lichide reci sau iaurt, cu paharul, nu cu paiul, dacă a existat o extracție;
  • verificați din când în când, discret, dacă își ține buza între dinți;
  • cereți în cabinet un autocolant sau o notiță de reamintire, dacă copilul merge apoi la grădiniță sau la școală, astfel încât și educatorul să știe.

Dacă totuși apare leziunea, nu este o urgență. Se vindecă singură în cinci până la zece zile. Ajută alimentele moi și reci, evitarea celor acide sau sărate și igiena obișnuită, cu periere blândă a zonei. Un gel cicatrizant pentru mucoasa bucală poate fi recomandat de medic. Reveniți la cabinet dacă zona se umflă progresiv, apare febră sau copilul refuză complet să mănânce mai mult de o zi.

Când anestezia locală nu este suficientă

Există copii foarte mici, copii cu multe leziuni de tratat simultan sau copii cu afecțiuni neurologice și de comportament la care cooperarea nu se poate obține prin explicații. În aceste cazuri se discută sedarea conștientă cu protoxid de azot, cunoscut ca gazul ilariant, sau anestezia generală într-un cadru spitalicesc.

Nu sunt decizii pe care să le luați citind un articol. Amândouă presupun o evaluare medicală prealabilă, un consult de anestezie și reguli stricte privind mâncatul și băutul înainte, similare cu cele descrise pentru pregătirea unei intervenții sub anestezie. Ce puteți face este să întrebați clar de ce se propune varianta respectivă, ce alternativă există și cine administrează anestezia.

În rest, cea mai bună strategie rămâne banală: prima vizită la stomatolog să nu fie una în care doare ceva. Un copil care a intrat de două ori în cabinet doar pentru o numărare de dinți și o fluorizare acceptă anestezia cu totul altfel decât unul adus prima dată cu obrazul umflat. Iar orice nelămurire despre substanță, doză sau reacții anterioare o discutați direct cu medicul care tratează copilul, înainte de ședință, nu în scaun.

Din paginile mai vechi

Tot ce găsești pe Revista Dentară