În marea majoritate a cazurilor, primul dinte apare undeva în jurul vârstei de șase luni. Există însă și situații în care bebelușul se naște deja cu un dinte în gură, sau în care un dinte răsare în primele săptămâni de viață. Prima variantă poartă numele de dinte natal, a doua de dinte neonatal. Fenomenul este rar, dar nu excepțional, și provoacă aproape întotdeauna îngrijorare în maternitate, atât părinților, cât și personalului.
Vestea liniștitoare este că, în majoritatea situațiilor, nu se întâmplă nimic dramatic. Vestea practică este că fiecare caz are nevoie de o evaluare, pentru că deciziile depind de câteva detalii pe care doar o examinare le poate stabili.
Ce sunt, de fapt, acești dinți
Primul lucru pe care îl verifică medicul este dacă dintele apărut atât de devreme face parte din seria normală de dinți de lapte sau este un dinte suplimentar.
În cele mai multe cazuri este vorba despre un incisiv central inferior din dentiția temporară, care a erupt mult mai devreme decât ar fi trebuit. Aceasta este o distincție esențială: dacă dintele aparține seriei normale și este extras, copilul va rămâne fără el până la erupția incisivului permanent, ceea ce înseamnă câțiva ani cu un spațiu liber în față și, uneori, consecințe asupra alinierii dinților vecini.
Mai rar, dintele natal este unul supranumerar, adică în plus față de setul obișnuit. În această situație, îndepărtarea lui nu lasă niciun gol pe termen lung.
Diferențierea se face printr-o radiografie, atunci când vârsta și starea copilului permit, sau prin urmărire clinică. Este motivul pentru care extracția nu se decide „la vedere”, în primele ore de viață.
Cum arată și de ce se mișcă
Dinții natali au de obicei câteva particularități:
- Rădăcina este incomplet formată sau chiar absentă, pentru că dintele a apărut înainte de termen. De aici vine mobilitatea, uneori considerabilă.
- Coroana poate fi mai mică, de formă ușor neregulată și cu un smalț mai subțire, mai gălbui.
- Marginea incizală este adesea ascuțită, ceea ce explică o parte din problemele practice.
- Gingia din jur poate fi ușor inflamată în primele zile.
Un dinte foarte mobil ridică o problemă de siguranță: riscul, chiar dacă mic, de desprindere și aspirare. Acesta este criteriul care cântărește cel mai greu în decizia de extracție.
Problemele concrete care pot apărea
Trei situații apar mai des în practică.
Dificultăți la alăptat. Marginea ascuțită a dintelui poate leza mamelonul mamei, iar durerea duce la reticență și, în timp, la abandonarea alăptării. Uneori problema se rezolvă prin corectarea poziției la sân sau prin șlefuirea și rotunjirea marginii ascuțite, o manoperă simplă care nu presupune extracție.
Ulcerația de sub limbă. Frecarea repetată a limbii de marginea dintelui în timpul suptului poate produce o leziune pe fața inferioară a limbii, cunoscută sub numele de boala Riga-Fede. Copilul devine iritabil, refuză să sugă și poate scădea în greutate. Leziunea se vindecă de obicei după netezirea marginii dintelui sau, când nu există altă soluție, după extracție.
Mobilitatea excesivă. Când dintele se mișcă atât de mult încât riscă să se desprindă, extracția este de regulă indicată, indiferent de celelalte considerente.
Ce se decide la consult
Evaluarea unui dinte natal se face de către medicul stomatolog pediatru, ideal în primele zile sau săptămâni de viață, în colaborare cu medicul pediatru. Se urmăresc câteva lucruri: gradul de mobilitate, dacă marginea rănește limba sau sânul mamei, dacă dintele face parte din seria normală și dacă există alte anomalii asociate.
Când dintele este stabil și nu produce probleme, conduita corectă este păstrarea lui și monitorizarea. Se recomandă curățarea zilnică blândă a dintelui și a gingiei din jur cu o compresă umedă sau un degetar de silicon, exact ca în rutina descrisă pentru primele instrumente de igienă la cei mici, adaptată vârstei foarte fragede.
Când se decide extracția, aceasta se face în cabinet, cu precauții specifice nou-născutului. Un aspect important, de care medicul ține cont, este starea de coagulare a bebelușului în primele zile de viață — motiv pentru care momentul se coordonează cu pediatrul sau cu neonatologul.
Ce urmează după
Dacă dintele a fost păstrat, evoluția este în general bună: rădăcina se poate forma parțial în timp, mobilitatea scade, iar dintele intră în rândul celorlalți pe măsură ce apar. Rămâne totuși un dinte care merită urmărit, pentru că smalțul mai subțire îl face mai vulnerabil la carie.
Dacă dintele a fost extras și era un incisiv din seria normală, medicul va urmări spațiul rămas. La această vârstă nu se pune problema unei proteze, dar erupția celorlalți dinți și alinierea lor se verifică periodic. Primul consult programat rămâne o etapă necesară, iar reperele despre primul consult stomatologic al copilului se aplică și aici, doar că într-un calendar mai devreme decât de obicei.
Pe termen lung, un copil care a avut un dinte natal nu are un risc dentar diferit de al celorlalți, cu condiția ca rutina de igienă să înceapă la timp și controalele să fie respectate. Traumatismele din primii ani, frecvente în perioada în care copilul învață să meargă, rămân un capitol separat, tratat în articolul despre traumatismele dentare la copii.
Dacă bebelușul tău s-a născut cu un dinte sau i-a apărut unul în primele săptămâni, cel mai util lucru este să nu iei nicio decizie pe cont propriu și să nu încerci în niciun caz să îl îndepărtezi acasă. Programează o evaluare la un medic stomatolog pediatru și menționează situația și medicului pediatru la următorul control — de cele mai multe ori concluzia este că dintele poate rămâne, iar intervenția se rezumă la câteva ajustări simple.
