Întrebarea ajunge la cabinet aproape mereu în aceeași formă: cât costă să am din nou dinți? Răspunsul onest, chiar dacă pare o eschivă, este că depinde de ce înțelegem prin „din nou”. Pentru un pacient înseamnă o lucrare pe care o scoate seara și o pune dimineața. Pentru altul, nimic mai puțin decât ceva care nu se mișcă niciodată, nici când mușcă dintr-un măr.
Între cele două variante — proteza totală mobilă și proteza fixă susținută de implanturi — distanța este considerabilă, și nu doar la preț. Diferă felul în care mănânci, felul în care vorbești, felul în care osul maxilar se comportă în anii următori. Merită înțelese separat, înainte de a le pune față în față.
Ce face, de fapt, o proteză totală mobilă
Proteza clasică se sprijină pe mucoasă și pe creasta osoasă rămasă după pierderea dinților. La maxilarul superior, bolta palatină oferă o suprafață mare de contact, iar efectul de ventuză ține lucrarea destul de bine. La mandibulă, situația e mai ingrată: creasta e îngustă, limba și mușchii planșeului bucal împing constant, iar proteza inferioară are reputația, pe deplin meritată, de a fi instabilă.
Adaptarea durează. Primele săptămâni aduc puncte de presiune, salivație abundentă, uneori un reflex de vomă la pacienții mai sensibili. Vorbirea se modifică temporar — sunetele s și ș sunt primele care suferă. Cei mai mulți se obișnuiesc în una-două luni, cu câteva ajustări făcute de medic pe parcurs.
Problema reală apare mai târziu și e tăcută. Osul care nu mai primește solicitare prin rădăcini dentare se resoarbe. Lent, dar constant. După cinci-șapte ani, proteza care se potrivea perfect începe să joace, pentru că suportul de sub ea s-a subțiat. Se rebazează, se ajustează, uneori se reface complet. Costul inițial mic ascunde astfel o serie de cheltuieli întinse pe ani.
Ce schimbă implanturile
Un implant transmite forțele masticatorii direct în os, ceea ce oprește în mare parte resorbția în zona respectivă. De aici vine avantajul care nu se vede în prima lună, ci în deceniul următor.
Nu există însă o singură soluție „fixă”. În practică se folosesc mai multe niveluri:
- supraprotezare pe două implanturi, cu sisteme de capse — proteza tot se scoate seara, dar nu se mai mișcă la vorbit;
- proteză fixă pe patru sau șase implanturi, înșurubată, pe care o îndepărtează doar medicul, la controale;
- reabilitare completă cu punți segmentate pe un număr mai mare de implanturi, varianta cea mai apropiată de dentiția naturală.
Diferența de confort între prima și ultima variantă e mare, dar chiar și supraprotezarea pe două implanturi la mandibulă rezolvă cel mai frustrant aspect al protezei clasice: instabilitatea. Mulți pacienți spun că abia atunci au mâncat din nou normal.
Costul, privit pe zece ani, nu pe zece zile
Comparația directă de preț e nemiloasă pentru implanturi. O proteză totală acrilică bine făcută costă o fracțiune din ce costă o reabilitare fixă pe șase implanturi. Diferența poate fi de opt-zece ori, în funcție de materiale și de laborator.
Numai că socoteala corectă include și ce se întâmplă între timp. Proteza mobilă cere rebazări periodice, se fisurează, se pierde, se reface. Implanturile cer igienă riguroasă și controale regulate, iar componentele protetice se pot schimba, însă structura de bază rezistă decenii la pacienții care o îngrijesc. La un orizont de zece-cincisprezece ani, ecartul se strânge. Nu dispare, dar se strânge considerabil.
Există și costuri care nu apar pe niciun deviz. Un pacient care evită carnea, merele și pâinea crocantă pentru că proteza îl jenează își modifică dieta, adesea fără să realizeze. Nutriția se sărăcește. Iar mesele cu prietenii și râsul fără reținere au și ele o valoare greu de trecut într-o factură.
Cine e candidat și cine nu
Nu toată lumea poate primi implanturi imediat. Volumul osos insuficient cere adiție de os sau sinus lift, ceea ce lungește tratamentul cu câteva luni. Fumatul intens crește riscul de eșec. Diabetul dezechilibrat, bolile autoimune tratate cu imunosupresoare sau tratamentele cu bifosfonați pentru osteoporoză cer o discuție serioasă cu medicul curant înainte de orice intervenție.
Pentru pacienții vârstnici, cu mai multe afecțiuni asociate, o supraprotezare simplă pe două implanturi poate fi alegerea mai înțeleaptă decât o reabilitare complexă: mai puțină chirurgie, mai puțin timp în scaun, un rezultat funcțional foarte bun. Când intervenția presupune sedare, pregătirea preoperatorie devine la fel de importantă ca planul protetic în sine.
Un lucru se pierde des din vedere în entuziasmul pentru soluții fixe: dinții de pe implanturi nu fac carii, dar țesutul din jurul lor se poate inflama exact ca gingia din jurul unui dinte natural. Peri-implantita e reală și e greu de tratat. Cine nu are răbdare cu periuța interdentară și cu dușul bucal ar trebui să afle asta dinainte, nu după. La fel cum, în cazul dinților naturali restaurați, alegerea coroanei potrivite cântărește mai puțin decât ce faci cu ea acasă în următorii ani. Decizia bună nu e cea mai scumpă, ci aceea pe care o poți întreține.
