Când un pacient vine pentru un implant în zona molarilor superiori și medicul îi spune, după radiografie, că „nu are os suficient”, prima reacție este de obicei confuzie. Osul pare acolo, dintele a stat în el ani buni. Explicația ține de anatomia acelei regiuni: deasupra molarilor și premolarilor superiori se află sinusul maxilar, o cavitate plină cu aer, căptușită cu o membrană subțire. Între podeaua sinusului și creasta osoasă în care s-ar înșuruba implantul există uneori doar câțiva milimetri de os. Iar după extracția unui molar, cantitatea aceea scade și mai mult.
Elevarea sinusului maxilar — sinus lift — este intervenția prin care membrana care căptușește sinusul este ridicată cu grijă, iar spațiul rezultat este umplut cu material de adiție osoasă. După vindecare, în locul acela există os suficient pentru a ancora un implant stabil. Este o procedură de rutină în chirurgia orală, dar nu una banală, și merită înțeleasă înainte de a semna un plan de tratament.
De ce dispare osul exact în zona aceea
Două procese se suprapun. Primul este resorbția post-extracțională: osul alveolar există ca să susțină un dinte, iar când dintele nu mai e, organismul îl reduce treptat. Pierderea este cea mai rapidă în primele luni și continuă lent ani la rând. Al doilea este pneumatizarea sinusului — sinusul tinde să se extindă în jos, în spațiul rămas liber, pe măsură ce creasta se resoarbe.
Rezultatul este că un pacient care a pierdut un molar superior la 35 de ani și vine pentru implant la 50 poate avea trei-patru milimetri de os acolo unde ar fi nevoie de zece. Cu cât trece mai mult timp, cu atât crește probabilitatea de a avea nevoie de adiție. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care extracția și planul protetic ar trebui discutate împreună, nu la ani distanță unul de celălalt.
Cele două tehnici și când se alege fiecare
Decizia se ia pe baza înălțimii de os rezidual, măsurată pe o tomografie computerizată cu fascicul conic (CBCT). O radiografie panoramică nu este suficientă: nu arată grosimea crestei și nu permite măsurători fiabile. Investigațiile necesare înainte de orice implant sunt detaliate în articolul despre actele și investigațiile necesare înainte de un implant dentar.
Abordul crestal (tehnica închisă, Summers). Se lucrează prin orificiul pregătit pentru implant. Medicul înaintează cu instrumente speciale până aproape de podeaua sinusului, apoi o ridică prin presiune controlată, câțiva milimetri, și introduce material de adiție. Se folosește când există deja o cantitate rezonabilă de os — de regulă peste cinci-șase milimetri — și când e nevoie de o creștere modestă. Avantajul este că implantul se poate insera adesea în aceeași ședință, iar disconfortul postoperator este mic.
Abordul lateral (tehnica deschisă, fereastră laterală). Se creează o fereastră în peretele lateral al maxilarului, se decolează membrana sinusală sub vizualizare directă și se plasează grefa. Se alege când osul rezidual este redus sau când e nevoie de o creștere semnificativă. Este mai laborioasă, dar oferă control real asupra membranei și permite volume mari de adiție. Implantul se inserează de obicei după vindecare, la câteva luni.
Materialele de adiție pot fi de origine bovină, sintetice, de origine umană procesată sau os propriu recoltat din altă zonă. Fiecare are un comportament diferit în timp; principiile generale sunt aceleași ca la orice procedură de regenerare osoasă înainte de implant, iar alegerea se face în funcție de volumul necesar și de preferința chirurgului.
Cum decurge intervenția și recuperarea
Se lucrează sub anestezie locală, uneori cu sedare dacă pacientul este anxios. Durata este de aproximativ o oră pentru abordul lateral și mai puțin pentru cel crestal. Se aplică suturi, care se îndepărtează după șapte-zece zile.
În primele zile este de așteptat edem în obraz, uneori o mică echimoză și disconfort controlabil cu analgezice obișnuite. Instrucțiunile care contează cel mai mult în această perioadă țin de presiunea din sinus:
- nu sufla nasul deloc, timp de aproximativ două săptămâni;
- strănută cu gura deschisă, ca să nu creezi presiune;
- evită zborul cu avionul, scufundările și instrumentele de suflat;
- nu bea cu paiul și nu fuma — fumatul este cel mai important factor de eșec al grefei;
- dormi cu capul mai ridicat în primele nopți;
- ia antibioticul și decongestionantul exact cum au fost prescrise.
Vindecarea osoasă durează, în funcție de tehnică și de material, între patru și nouă luni. Termenul exact ți-l dă chirurgul după o radiografie de control, nu se poate estima dintr-un articol.
Riscuri reale și situații în care intervenția se amână
Cea mai frecventă complicație intraoperatorie este perforarea membranei sinusale. Se întâmplă și în mâini experimentate; dacă perforația este mică, se repară pe loc cu o membrană de colagen și intervenția continuă. Dacă este mare, chirurgul oprește procedura și reprogramează după vindecare — o decizie prudentă, nu un eșec.
Alte riscuri: sinuzita postoperatorie, infecția grefei, migrarea materialului, integrarea insuficientă. Frecvența lor este scăzută, dar crește la fumători și la pacienții cu patologie sinusală netratată.
Intervenția se amână sau se contraindică în sinuzita cronică activă, în polipoza nazală netratată, în infecții acute în zonă, la pacienți cu radioterapie în regiune, cu diabet dezechilibrat sau sub anumite tratamente cu bisfosfonați. Dacă ai antecedente ORL, un consult de specialitate înainte de operație este util și adesea cerut de chirurg.
Sinus liftul nu este un pas în plus inventat ca să crească nota de plată, ci condiția care face diferența între un implant care rezistă zece-cincisprezece ani și unul care se pierde în doi. Cere să vezi tomografia și să-ți fie arătate măsurătorile — câți milimetri ai și câți sunt necesari. Un chirurg care îți explică asta pe imagine, cu cifre, și care îți spune ce alternative există în situația ta concretă îți dă exact informația de care ai nevoie ca să decizi. Restul planului, de la vindecare la lucrarea finală, urmează etapele descrise în parcursul complet al unui implant dentar.
