Pentru un pacient care a rămas fără dinți pe o arcadă sau care mai are câțiva dinți fără prognostic, întrebarea firească este cât de mult trebuie reconstruit. Intuiția spune că îți trebuie un implant pentru fiecare dinte pierdut. În realitate, protetica pe implanturi funcționează altfel: o lucrare fixă bine proiectată se poate sprijini pe patru sau șase implanturi și poate reface douăsprezece până la paisprezece unități dentare. Asta înseamnă All-on-4 și All-on-6.
Ce spune, de fapt, numărul din denumire
Numărul indică pur și simplu câte implanturi susțin întreaga lucrare pe acea arcadă. La All-on-4 se folosesc patru implanturi, la All-on-6 șase. Peste ele se înșurubează o structură unică, o punte totală, care nu se scoate acasă. Pacientul nu are proteză mobilă, nu are placă pe cerul gurii și nu folosește adezivi.
Principiul care face conceptul să funcționeze este solidarizarea. Implanturile nu lucrează individual, ci sunt unite rigid de suprastructură. Forțele de masticație se distribuie pe tot ansamblul, nu punctual, iar acest lucru permite un număr mai mic de implanturi decât numărul de dinți refăcuți.
Diferența dintre patru și șase nu este de marketing. Cu șase implanturi ai distribuție mai bună a forțelor, extensii distale mai scurte, o marjă de siguranță în plus dacă un implant nu se integrează și, în anumite proiecte, posibilitatea de a împărți lucrarea în segmente separate, mai ușor de reparat. Cu patru ai o intervenție mai puțin extinsă, cost mai mic și, adesea, posibilitatea de a evita adiția osoasă. Alegerea o dictează cantitatea și calitatea osului, nu preferința pacientului.
De ce se înclină implanturile din spate
Acesta e detaliul tehnic care explică de ce conceptul a devenit atât de răspândit. În zonele posterioare există două obstacole anatomice: la maxilarul superior sinusul maxilar, care coboară adesea foarte jos după ani de edentație, iar la mandibulă nervul alveolar inferior, care nu poate fi atins.
În loc să se facă o intervenție de ridicare de sinus sau să se renunțe la zona posterioară, cele două implanturi din spate se plasează înclinate, de obicei la aproximativ treizeci până la patruzeci și cinci de grade, ocolind aceste structuri. Înclinarea are două efecte utile: permite folosirea osului dens din zona anterioară, care de regulă se păstrează mai bine, și mută punctul de sprijin cât mai posterior, astfel încât porțiunea de lucrare care rămâne în consolă să fie scurtă.
Consecința practică pentru pacient este că se pot evita, în multe cazuri, etapele lungi de adiție osoasă. Nu întotdeauna însă: dacă osul este insuficient chiar și în zona anterioară, tot se ajunge la o etapă prealabilă de regenerare osoasă, care adaugă luni bune la durata totală a tratamentului.
Ce se întâmplă efectiv, de la evaluare la lucrarea finală
Traseul are câteva etape clare, iar înțelegerea lor previne cele mai multe frustrări legate de termene.
- Evaluarea. Obligatoriu o tomografie CBCT, nu doar o panoramică, plus amprente sau scanare, fotografii și analiza felului în care închizi gura. Se stabilesc pozițiile implanturilor virtual, pornind de la unde trebuie să stea dinții, nu invers. Ce presupune dosarul de investigații dinaintea unui implant merită parcurs din timp, pentru că include și analize generale.
- Intervenția. Sub anestezie locală, uneori cu sedare. Dacă mai există dinți compromiși, se extrag în aceeași ședință, se regularizează creasta osoasă și se inseră implanturile. Durează în general câteva ore pentru o arcadă.
- Lucrarea provizorie. În multe cazuri se aplică o punte provizorie fixă în primele douăzeci și patru până la patruzeci și opt de ore, dacă stabilitatea primară a implanturilor este suficientă. Nu e o garanție automată; medicul măsoară acest lucru intraoperator și decide.
- Vindecarea. Trei până la șase luni, în care implanturile se osteointegrează. În toată perioada aceasta se poartă provizoria, cu dietă adaptată.
- Lucrarea finală. Amprentă sau scanare de precizie, probe, apoi puntea definitivă, de regulă cu structură din titan sau zirconiu.
Etapele generale sunt aceleași cu cele dintr-o reabilitare pe implant unic; dacă vrei o imagine de ansamblu, parcursul complet al unui tratament implantar explică logica fiecărei faze.
De ce provizoria nu e o etapă de umplutură
Mulți pacienți o percep ca pe o soluție temporară de care abia așteaptă să scape. În realitate, provizoria are un rol tehnic serios: în lunile de purtare se testează înălțimea de ocluzie, poziția dinților din față, aspectul la vorbit și la zâmbit, felul în care se pronunță anumite sunete și cât spațiu rămâne pentru curățare sub lucrare.
Tot ce se descoperă în această perioadă se corectează pe provizorie, care e ieftină și ușor de modificat, și abia apoi se transferă în lucrarea finală, care e scumpă și greu de schimbat. Dacă în lunile acelea ceva te deranjează, e momentul să spui, nu după cimentarea definitivă.
Cine este candidat și ce contraindicații contează
Conceptul se adresează pacienților edentați total pe o arcadă sau cu dinți restanți fără prognostic, care au os suficient în zona anterioară și o stare generală care permite o intervenție chirurgicală de câteva ore.
- Fumatul intens crește semnificativ riscul de eșec al osteointegrării și de complicații ulterioare ale țesuturilor din jurul implanturilor.
- Diabetul dezechilibrat, tratamentele cu anumite medicamente pentru osteoporoză, radioterapia în zona capului și gâtului sau bolile autoimune active necesită o evaluare medicală atentă înainte, împreună cu medicul curant.
- Bruxismul netratat suprasolicită lucrarea. Nu este o contraindicație absolută, dar impune o gutieră de protecție și, uneori, alegerea altor materiale.
- Igiena orală deficitară rămâne cel mai bun predictor al problemelor pe termen lung.
Ce urmează după: întreținerea care ține lucrarea în funcțiune
O punte totală pe implanturi nu se curăță ca dinții naturali. Zona critică este spațiul dintre partea inferioară a lucrării și gingie, unde placa se acumulează și unde periuța obișnuită nu ajunge. Este nevoie de periuțe interdentare de dimensiuni potrivite, de dispozitive de trecut ața sub lucrare și, foarte des, de un irigator oral. Instrumentele care chiar ajută la igiena zilnică din jurul implanturilor se aleg individual, în funcție de forma lucrării.
Controalele se fac de regulă la șase luni, cu igienizare profesională făcută cu instrumente care nu zgârie suprafața implanturilor, și cu radiografii de urmărire a nivelului osos. Periodic, medicul poate deșuruba lucrarea pentru curățare completă și verificarea șuruburilor. Complicațiile cele mai frecvente nu sunt spectaculoase: șuruburi care se slăbesc, ciobiri ale ceramicii, inflamația țesutului din jurul implantului. Toate se rezolvă mult mai ușor depistate devreme.
Un ultim aspect, adesea trecut cu vederea la consultul inițial: durata de viață a unei astfel de lucrări depinde mai mult de întreținere și de ocluzie decât de marca implanturilor. Întreabă explicit ce sistem de implanturi se folosește și dacă piesele lui vor fi disponibile peste zece ani, cere să înțelegi ce presupun controalele și cere planul în scris, cu etape și termene. Decizia se ia împreună cu medicul implantolog, după CBCT și o evaluare medicală generală.
