Dacă ortodontul îți propune montarea unui minișurub în os, prima reacție e de obicei un pas înapoi. Sună invaziv și nu seamănă deloc cu ideea pe care o are lumea despre un aparat dentar. În realitate, miniimplanturile ortodontice, numite și minișuruburi sau dispozitive temporare de ancoraj, sunt una dintre cele mai utile invenții din ortodonția ultimelor decenii, iar procedura de montare durează câteva minute.
Problema pe care o rezolvă: legea acțiunii și reacțiunii în gură
Ortodonția funcționează pe un principiu simplu: dacă aplici o forță constantă asupra unui dinte, osul din jurul lui se remodelează și dintele se mișcă. Problema e că forța are nevoie de un punct de sprijin, iar acest punct de sprijin, numit ancoraj, este în mod tradițional tot un dinte sau un grup de dinți.
Consecința: când tragi de un dinte, dinții care servesc drept sprijin se mișcă și ei, în sens opus. Fenomenul se numește pierdere de ancoraj și este cel mai frecvent motiv pentru care un tratament se termină altfel decât s-a planificat. Dacă vrei să retragi doi incisivi proeminenți folosind molarii ca sprijin, molarii vor avansa spre față, iar rezultatul final va fi un compromis între ce ai vrut și ce a cedat.
Soluțiile clasice pentru a limita fenomenul existau: arcuri transpalatinale, bare linguale, gutiere, dispozitive extraorale de purtat noaptea. Toate funcționează parțial, iar cele extraorale depind masiv de cooperarea pacientului, ceea ce în practică înseamnă rezultate inegale.
Minișurubul rezolvă problema altfel: ancorajul nu mai este un dinte care poate ceda, ci osul însuși. Osul nu se mișcă. Se numește ancoraj absolut și schimbă complet ce se poate obține fără chirurgie ortognatică.
Cum arată și unde se plasează
Un minișurub ortodontic este o piesă din titan sau aliaj de titan, cu lungimea uzuală de aproximativ șase până la doisprezece milimetri și diametrul de aproximativ un milimetru și jumătate până la doi. Are un cap special conceput, prevăzut cu o fantă sau un orificiu, de care se pot ancora elastice, arcuri sau ligaturi metalice.
Diferența majoră față de un implant dentar obișnuit este că minișurubul nu se osteointegrează. Nu se dorește o fuziune biologică cu osul, ci doar o stabilitate mecanică suficientă pe durata tratamentului. Tocmai de aceea se poate îndepărta ușor la final.
Locurile de plasare cel mai des folosite sunt spațiul dintre rădăcinile dinților laterali, bolta palatină, zona din spatele ultimului molar sau creasta osoasă din zonele edentate. Alegerea locului se face pe baza unei radiografii sau a unei tomografii, ca șurubul să nu atingă rădăcinile dinților vecini, sinusul sau structurile nervoase.
Situațiile clinice în care fac diferența
- Retracția dinților frontali după extracții, fără ca molarii să avanseze. Este indicația clasică și cea mai frecventă.
- Verticalizarea unui molar înclinat în spațiul lăsat de un dinte extras cu ani în urmă, adesea ca pregătire pentru un implant.
- Intruzia molarilor extruzați, adică reintroducerea în os a unui dinte care a crescut prea mult pentru că antagonistul lipsea. Fără minișuruburi, această mișcare era practic imposibilă ortodontic.
- Corectarea unui zâmbet gingival prin intruzia dinților frontali superiori, în cazuri selectate.
- Închiderea spațiilor de edentație fără punte sau implant, prin deplasarea dinților existenți.
- Corectarea liniei mediane sau a unor asimetrii, unde forța trebuie aplicată doar pe o parte.
Sunt folosite mai ales la adulți, iar acest lucru are logică: la adulți nu mai există creștere osoasă de exploatat, iar dispozitivele care se bazează pe modificarea creșterii nu mai funcționează. Contextul general al tratamentului ortodontic la adulți explică de ce anume la această categorie sunt propuse cel mai des.
Cum decurge montarea și ce simți după
Procedura este mult mai simplă decât sună. Se face anestezie locală, de obicei doar la nivelul mucoasei, nu profundă. În multe cazuri șurubul se inseră direct, prin mucoasă, cu o șurubelniță manuală sau cu o piesă de mână, fără incizie și fără sutură. Durata efectivă pentru un minișurub este de câteva minute.
Ce raportează pacienții după: o presiune surdă în primele ore, un disconfort ușor la atingerea zonei timp de câteva zile, uneori o mică iritație a obrazului sau a limbii de la capul șurubului, care se rezolvă cu ceară ortodontică. Analgezicele obișnuite sunt de regulă suficiente în prima zi. Forța se poate aplica imediat sau după un scurt interval, în funcție de stabilitatea obținută.
Nu se compară, ca disconfort, cu o extracție. Majoritatea pacienților care se temeau de etapă spun după aceea că partea grea a fost anticiparea.
Igiena în jurul minișurubului și ce poate merge prost
Cel mai frecvent motiv de eșec, adică de mobilizare a șurubului înainte de termen, este inflamația țesutului din jur, produsă de placa bacteriană acumulată la baza capului. Zona trebuie periată blând, dar constant, cu o periuță moale sau cu una monosmoc, iar medicul poate recomanda clătiri antiseptice pentru perioade limitate. Regulile de curățare sunt similare cu cele pentru restul aparatului; dacă porți și bracketuri, tehnica de curățare a unui aparat fix se aplică integral și în jurul minișurubului.
Alte lucruri care se pot întâmpla: șurubul se poate mobiliza și trebuie repoziționat în altă zonă, ceea ce nu e neobișnuit și nu compromite tratamentul; capul poate irita mucoasa și necesită protecție; foarte rar, poate atinge o rădăcină, situație care se depistează radiologic și se rezolvă prin repoziționare, cu vindecarea zonei atinse.
La finalul tratamentului, îndepărtarea se face de obicei fără anestezie sau cu o anestezie minimă, prin deșurubare, în mai puțin de un minut. Orificiul rămas se închide singur în câteva zile, fără cicatrice vizibilă.
Dacă îți este propusă această soluție, întrebările utile sunt concrete: pentru ce mișcare exactă este necesar, ce alternativă există fără el și ce compromis presupune alternativa, cât timp va rămâne pe loc și dacă tarifele includ eventuala repoziționare. Nu toate cazurile au nevoie de minișuruburi, iar la mulți pacienți diferența reală se joacă între un aparat mobil și unul fix. Indicația și planificarea aparțin medicului ortodont, pe baza radiografiilor și a analizei cefalometrice, nu a unei preferințe generale pentru o tehnică sau alta.
