Raftul cu paste de dinți este unul dintre cele mai zgomotoase din farmacie. Cutii care promit albire în trei zile, formule cu cărbune, variante pentru gingii sensibile, pentru fumători, pentru smalț slăbit. Diferențele reale, însă, nu stau pe fața cutiei, ci pe spate, în lista de ingrediente scrisă cu corp de literă mic, pe care aproape nimeni nu o citește.
Odată ce înveți să te uiți la trei lucruri, alegerea devine surprinzător de simplă și, de obicei, mai ieftină decât te-ai aștepta.
Fluorul: cifra care contează cel mai mult
Este singurul ingredient cu efect demonstrat clar împotriva cariei. Pe ambalaj apare fie ca procent, fie, mai util, în ppm, adică părți per milion. O pastă pentru adulți are în mod normal între 1.000 și 1.500 ppm. Sub 1.000 ppm efectul anticarie scade semnificativ, iar pastele care nu menționează deloc fluorul, de regulă, nu îl conțin.
Denumirile pe care le vei găsi în listă sunt fluorură de sodiu, monofluorofosfat de sodiu, fluorură stanoasă sau aminofluorură. Nu sunt identice ca acțiune. Fluorura stanoasă are în plus efect antibacterian și ajută la sensibilitate, dar poate colora ușor dinții la unele persoane. Aminofluorura aderă bine la smalț și e des întâlnită în pastele de import. Monofluorofosfatul are nevoie de puțin mai mult timp ca să se transforme în formă activă, deci se potrivește mai prost cu clătirea imediată și abundentă.
Pentru copii, concentrația se alege în funcție de vârstă și de riscul de carie, iar decizia aparține medicului, nu ambalajului. Pentru pacienții cu risc mare există și paste de 5.000 ppm, eliberate ca produs cu recomandare, folosite ca tratament, nu ca pastă de zi cu zi pentru toată familia.
Abrazivitatea, sau de ce o pastă de albire poate face rău
Orice pastă conține particule care freacă. Fără ele nu s-ar îndepărta pelicula colorată de cafea sau ceai. Măsura acestei frecări se numește RDA, o valoare între zero și aproximativ 250. Sub 70 vorbim despre o pastă blândă, între 70 și 100 despre una medie, peste 150 despre una agresivă pentru uz zilnic.
Problema este că majoritatea producătorilor nu trec RDA pe cutie. Câteva indicii indirecte ajută totuși. Pastele care promit albire rapidă prin frecare, cele cu cărbune activ și cele pentru fumători tind spre valori mari. Dacă în listă apare bicarbonat de sodiu în poziție fruntașă, dioxid de siliciu hidratat în cantitate mare sau carbonat de calciu, ai de-a face cu o formulă mai abrazivă. Perlitul și alumina sunt și ele semnale.
Pe un smalț sănătos, folosirea ocazională nu e o dramă. Pe o rădăcină descoperită, unde stratul protector lipsește, aceeași pastă șterge substanță dentară care nu se mai reface. Aici se află și explicația unei nedumeriri frecvente: de ce sensibilitatea crește tocmai după ce cineva începe să folosească o pastă de albire. Merită spus și că nicio pastă nu schimbă culoarea de fond a dintelui, iar diferențele reale dintre albirea profesională și produsele de acasă pornesc exact de aici.
Ingredientele care irită, deși par inofensive
Cel mai discutat este laurilsulfatul de sodiu, prescurtat SLS. El produce spuma la care ne-am obișnuit și pe care mulți o asociază, greșit, cu eficiența curățării. La persoanele predispuse, SLS descuamează mucoasa și este suspectat că declanșează sau întreține aftele recurente. Dacă faci afte des, o pastă fără SLS merită încercată timp de două luni. Diferența, când există, se observă.
Alte surse de disconfort:
- Uleiurile esențiale în concentrație mare, mai ales cel de mentă și scorțișoara, pot da senzație de arsură pe mucoasa subțire.
- Clorhexidina și triclosanul nu au ce căuta într-o pastă folosită la nesfârșit; primul pătează dinții și schimbă gustul, al doilea a fost în mare parte scos din formule.
- Peroxidul de hidrogen în pastele de albire de raft este prezent în concentrații prea mici ca să albească serios, dar suficient cât să irite gingia la utilizare zilnică îndelungată.
- Îndulcitorii de tip zaharină sau sorbitol nu sunt cariogeni. Xilitolul, dimpotrivă, are un mic beneficiu antibacterian.
Ce alegi, în practică
Pentru un adult fără probleme deosebite, pasta potrivită are între 1.000 și 1.500 ppm fluor, abrazivitate medie sau mică și un gust pe care îl suporți destul cât să te periezi două minute. Restul este marketing.
Dacă ai sensibilitate, caută azotat de potasiu sau fluorură stanoasă și folosește pasta constant, nu doar în crizele dureroase; efectul se instalează în două-trei săptămâni. Dacă ai gingii inflamate, contează mai mult tehnica și ața decât formula. Dacă ai coroane, fațete sau lucrări din compozit, ocolește pastele abrazive, pentru că materialele artificiale se mătuiesc mai repede decât smalțul natural și își pierd luciul definitiv.
Un ultim detaliu, adesea ignorat: cantitatea. Banda lungă de pastă din reclame este de vreo trei ori mai mare decât e nevoie. Un bob de mazăre ajunge, iar la final e mai bine să scuipi decât să clătești cu multă apă, ca fluorul să rămână pe dinte. Compoziția pastei lucrează, până la urmă, împreună cu ce mănânci și cu mineralele pe care le primești din alimentație, iar rolul altor minerale în afară de calciu explică de ce smalțul unora rezistă mai bine chiar la aceeași igienă.
