Pe unele tuburi de pastă de dinți apare, undeva printre ingrediente sau pe cutie, o cifră însoțită de trei litere: RDA. Pe altele nu apare deloc. Cifra aceea spune cât de abrazivă este pasta, adică în ce măsură freacă suprafața dintelui în timp ce curăță. Pentru un pacient cu smalț sănătos e o informație secundară. Pentru cineva cu retracții gingivale, cu sensibilitate sau cu eroziune acidă, devine unul dintre puținele criterii care contează cu adevărat la raft.
Ce măsoară, concret, indicele RDA
RDA vine de la Relative Dentin Abrasivity — abrazivitate relativă asupra dentinei. Este rezultatul unui test standardizat de laborator în care o pastă este comparată cu un abraziv de referință, căruia i se atribuie prin convenție valoarea 100. O pastă cu RDA 70 este mai puțin abrazivă decât referința; una cu RDA 150 este mai abrazivă.
Trei lucruri sunt esențiale pentru a nu interpreta greșit cifra.
Este o scară relativă, nu o măsură absolută a uzurii. Nu îți spune câți microni de dentină pierzi pe an. Îți spune doar cum se poziționează pasta față de un etalon.
Testul se face pe dentină, nu pe smalț. Smalțul este mult mai dur și practic nu e afectat de pastele comerciale. Dentina, expusă la coletul dintelui atunci când gingia se retrage, este semnificativ mai moale — de aici toată discuția.
Există și un indice paralel, REA, pentru abrazivitatea asupra smalțului, dar el apare mult mai rar pe ambalaje.
Testul folosește o presiune și un număr de treceri standardizate. În baie, tu poți apăsa de trei ori mai tare decât aparatul din laborator. O pastă blândă folosită cu forță face mai mult rău decât o pastă medie folosită corect.
Cum se citesc valorile și unde te încadrezi
În practică, pastele comerciale se împart, orientativ, în câteva zone:
- Sub 50 — paste considerate foarte puțin abrazive, adesea destinate copiilor sau dinților foarte sensibili.
- Aproximativ 50–70 — zona blândă, potrivită pentru retracții gingivale și dentină expusă.
- Aproximativ 70–100 — zona medie, în care se încadrează majoritatea pastelor de uz zilnic.
- Peste 100 — paste mai abrazive, tipic cele de albire prin acțiune mecanică sau cele „pentru fumători”.
Există o limită superioară acceptată internațional pentru pastele comercializate, dar producătorii nu sunt obligați peste tot să tipărească valoarea pe ambalaj. De aceea, dacă nu găsești cifra, întreabă producătorul prin formularul de contact sau caută fișa tehnică a produsului — multe companii o publică la cerere. Nu te baza pe listele care circulă pe internet: sunt vechi, formulele se schimbă, iar aceeași marcă are variante diferite.
Ca reper de încadrare personală: dacă ai gingii ferme, fără retracții, și nu simți sensibilitate, o pastă din zona medie e perfect potrivită. Dacă vezi coletele dinților mai galbene decât restul coroanei — adică dentina e la vedere — sau dacă simți junghiuri la rece, mergi spre valori mici. Iar dacă ai eroziune acidă documentată, alegerea nu se mai face din raft; e o discuție cu medicul.
De ce abrazivitatea nu e singurul criteriu
Cifra RDA a devenit un fel de scor de „calitate” în discuțiile online, ceea ce e o simplificare păgubitoare. O pastă cu RDA mic, dar fără fluor, protejează mai puțin decât una cu abrazivitate medie și fluor în concentrație corespunzătoare. Concentrația de fluor, exprimată în ppm pe ambalaj, rămâne principalul element activ împotriva cariei.
În plus, un anumit grad de abrazivitate este necesar. Pasta trebuie să îndepărteze pelicula colorată de cafea, ceai și tutun. O pastă fără nicio putere de curățare mecanică lasă depunerile să se acumuleze, iar rezultatul, în timp, e un dinte mai închis la culoare, nu mai sănătos.
Alte elemente de pe etichetă merită la fel de multă atenție: prezența unui agent desensibilizant, dacă ai nevoie de el; laurilsulfatul de sodiu, care irită mucoasa unor pacienți predispuși la afte; îndulcitorii și aromele, importante pentru cei care fac reacții. Le-am trecut în revistă pe toate în ghidul despre cum se citește eticheta unei paste de dinți, care completează discuția de aici.
Ce dă, de fapt, abrazivitatea unei paste
Puterea de curățare mecanică vine de la particulele solide din compoziție, numite generic agenți abrazivi. Cele mai des întâlnite sunt silicea hidratată, carbonatul de calciu, fosfatul dicalcic, oxidul de aluminiu și, în unele formule, bicarbonatul de sodiu.
Contrar intuiției, tipul de particulă contează mai puțin decât dimensiunea, forma și duritatea ei. Particulele mici și rotunjite curăță eficient fără să zgârie; cele mari și colțuroase produc microzgârieturi. De aceea două paste cu același ingredient principal pot avea valori RDA foarte diferite — depinde de cum a fost procesat abrazivul.
Un caz aparte îl reprezintă pastele „naturale” cu bicarbonat, cărbune activ sau pulberi de plante. Faptul că un ingredient e natural nu spune nimic despre abrazivitatea lui, iar unele pulberi vândute pentru albire sunt considerabil mai dure decât abrazivii industriali standard. Dacă un produs nu declară nici RDA, nici concentrația de fluor, ai foarte puține informații pe care să te bazezi.
Combinația care chiar produce uzură
Uzura dentară nu apare din cauza unui singur factor. Apare din combinații, iar cea mai frecventă are trei componente: dentină expusă, forță excesivă la periaj și un mediu acid.
Acidul înmoaie temporar suprafața dintelui. O băutură carbogazoasă, un suc de citrice, un episod de reflux gastric sau vărsăturile repetate lasă în urmă un strat superficial demineralizat. Dacă periezi în acel moment, chiar și cu o pastă blândă, îndepărtezi mecanic materialul înmuiat. De aceea recomandarea de a aștepta după mesele acide are sens; explicația detaliată se găsește în articolul despre de ce periajul imediat după masă nu e mereu o idee bună.
La aceasta se adaugă presiunea. Studiile de laborator arată că forța aplicată contează cel puțin la fel de mult ca abrazivitatea pastei. Mulți pacienți freacă orizontal, cu putere, convinși că astfel curăță mai bine, și își sapă în timp șanțuri la colet. O periuță electrică cu senzor de presiune ajută aici mai mult decât schimbarea pastei; comparația dintre periajul electric și cel manual discută exact acest aspect.
Al treilea element este durata expunerii. Două minute de periaj de două ori pe zi înseamnă puțin. Periajul de patru-cinci ori pe zi, cu pastă de albire, înseamnă mult. Frecvența excesivă transformă o pastă banală într-o problemă.
Cum alegi în practică, în funcție de situația ta
Câteva scenarii concrete, cu logica din spate:
- Gingii retrase, colete vizibile. Pastă cu abrazivitate mică, fluor în concentrația recomandată pentru adulți, periuță cu peri moi, presiune redusă. Pasta de albire mecanică se evită.
- Sensibilitate la rece și la dulce. Pastă desensibilizantă, folosită constant câteva săptămâni înainte de a evalua rezultatul. Dacă nu se ameliorează, cauza trebuie căutată în cabinet — cauzele frecvente ale sensibilității dentare sunt mai multe și nu toate se rezolvă cu pastă.
- Colorații de la cafea sau fumat. O pastă mai abrazivă poate fi folosită, dar nu zilnic și nu la nesfârșit. Alternanța cu o pastă obișnuită și un detartraj profesional periodic dau un rezultat mai bun decât frecatul intens.
- Bruxism cu uzură ocluzală. Pasta e irelevantă aici; problema e forța dintre dinți, nu periajul.
- Reflux gastric sau tulburări alimentare cu vărsături. Clătește cu apă sau cu o soluție cu bicarbonat imediat, dar amână periajul. În aceste cazuri, discuția depășește stomatologia și implică medicul gastroenterolog sau specialistul curant.
Un ultim lucru, valabil pentru orice cifră de pe un ambalaj: RDA descrie produsul, nu felul în care îl folosești. Nicio pastă din raft nu compensează un periaj brutal, iar o pastă blândă nu îți dă permisiunea să freci mai tare. Dacă observi șanțuri la colet, margini transparente la incisivi sau dinți care par să se scurteze, mergi la un control înainte de a schimba pasta — uzura are cauze diferite, iar tratamentul lor nu începe niciodată la raftul de cosmetice. Detalii suplimentare despre alimentele care erodează smalțul fără să îți dai seama completează partea care ține de dietă.
