Există o categorie de aparate ortodontice care nu urmăresc, în primul rând, alinierea dinților. Se numesc aparate funcționale, se folosesc doar la copii și adolescenți aflați în creștere și lucrează asupra a ceva mult mai fundamental: relația dintre maxilarul superior și mandibulă. Diferența față de un aparat clasic cu bracket-uri este esențială și explică de ce momentul aplicării contează atât de mult.
Cum acționează, de fapt, un aparat funcțional
Un aparat fix mută dinții prin forțe aplicate direct pe coroanele lor. Un aparat funcțional face altceva: repoziționează mandibula, de obicei mai în față, și menține această poziție ore în șir. Mușchii, ligamentele și articulațiile temporomandibulare se adaptează, iar la nivelul zonelor de creștere ale osului apar modificări în felul în care acesta se dezvoltă.
Simplificat, aparatul nu împinge osul; îl convinge să crească într-o direcție ușor diferită și, în același timp, redirecționează forțele musculare care până atunci întrețineau dezechilibrul. Din acest motiv, efectul depinde de existența unui potențial de creștere. La un adolescent care și-a încheiat creșterea sau la un adult, aceleași aparate produc doar deplasări dentare, nu schimbări scheletale, iar corecția reală se face atunci ortodontic-chirurgical.
Momentul optim este, în general, în perioada saltului de creștere pubertar sau puțin înaintea lui, ceea ce înseamnă aproximativ nouă până la treisprezece ani, cu variații mari de la copil la copil. Ortodontul îl estimează prin radiografie de mână sau prin analiza vertebrelor cervicale de pe teleradiografie, nu doar după vârsta din buletin.
Ce situații se tratează așa
Indicația clasică este retrognația mandibulară: mandibula rămasă în urmă față de maxilar, cu dinții de sus mult înaintați. Vizual, se traduce prin bărbie retrasă și un profil convex, iar copilul are adesea buza inferioară prinsă în spatele incisivilor superiori.
Această configurație aduce cu ea și un risc practic: incisivii superiori proeminenți se fracturează mult mai des la o cădere sau la o lovitură în joacă. Este unul dintre argumentele concrete pentru intervenția timpurie, alături de aspectul estetic.
Mai apar și alte indicații: unele mușcături încrucișate, ocluzia deschisă întreținută de interpunerea limbii, sau situațiile în care se dorește reducerea unui overjet mare înainte de tratamentul fix definitiv.
Există și cazul invers, prognația mandibulară, în care mandibula e prea avansată. Aici se folosesc alte dispozitive, cum e masca facială, iar fereastra de intervenție e chiar mai devreme, în jurul vârstei de opt-zece ani.
Tipurile pe care le veți auzi
Vocabularul poate deruta, dar categoriile sunt câteva:
- aparatele mobilizabile, precum activatorul, bionatorul sau aparatul Twin Block, care se scot pentru masă și pentru periaj și depind aproape complet de cooperarea copilului;
- aparatele fixe funcționale, de tip Herbst sau similar, cimentate pe dinți, care mențin mandibula avansată permanent și elimină problema purtării inconstante;
- aparatele extraorale, cu sprijin pe cap sau pe frunte, folosite mai rar astăzi, în situații specifice;
- plăcuțele cu șuruburi de expansiune, care se ocupă de lățimea arcadei, adesea combinate cu componenta funcțională.
Alegerea depinde de tipul de dezechilibru, de vârstă și, deloc de neglijat, de cât de disciplinat este copilul. Un Twin Block excelent teoretic nu produce nimic dacă stă în cutie. Comparația între aparatele mobile și cele fixe lămurește destul de bine acest compromis între confort și predictibilitate.
Ce presupune purtarea, zi de zi
Pentru variantele mobilizabile, indicația obișnuită este de douăsprezece până la paisprezece ore pe zi, adică toată noaptea plus câteva ore după-amiaza. Sub acest prag rezultatul se diluează rapid; ortodonții spun frecvent că un aparat purtat pe jumătate nu dă jumătate de rezultat, ci aproape niciunul.
Primele zile sunt inconfortabile. Apar salivație abundentă, dificultăți de vorbire, senzația de tensiune în mușchi dimineața. Toate se atenuează în una-două săptămâni. Ce nu e normal: durerea ascuțită, rănile pe mucoasă care nu se vindecă, imposibilitatea de a închide gura după câteva săptămâni de purtare.
Reguli practice care chiar contează:
- aparatul se scoate la masă și se pune într-o cutie rigidă, niciodată într-un șervețel — șervețelele ajung la gunoi, iar înlocuirea costă;
- se curăță zilnic cu periuță și apă rece, cu săpun neutru sau tabletă de curățare; apa fierbinte deformează acrilatul definitiv;
- nu se ține la îndemâna animalelor de casă, un motiv surprinzător de frecvent pentru aparate distruse;
- dacă a fost nepurtat câteva zile și nu mai intră, nu se forțează — se merge la control;
- periajul rămâne obligatoriu înainte de a-l repune, altfel placa rămâne prinsă sub acrilat.
Durata tratamentului funcțional este de regulă între nouă și optsprezece luni, urmată frecvent de o a doua fază cu aparat fix, pentru alinierea fină a dinților. Este important să știți asta de la început: aparatul funcțional rezolvă relația dintre maxilare, nu poziția fiecărui dinte.
Ce ține de copil și ce ține de mediu
Rezultatul nu depinde doar de aparat. Respirația orală cronică, întreținută de vegetații adenoide, amigdale mari sau alergii, împiedică dezvoltarea normală a arcadei superioare și lucrează împotriva tratamentului. Un consult ORL în paralel este adesea recomandat, iar ignorarea acestui aspect explică multe recidive.
La fel, obiceiurile orale persistente contează. Suptul degetului sau al suzetei prelungit modifică poziția incisivilor și forma bolții palatine, iar dacă obiceiul continuă în timpul tratamentului, forțele produse de el se opun zilnic celor produse de aparat.
Merită să aveți așteptări calibrate. Aparatele funcționale produc modificări reale, dar limitate ca amplitudine, iar rezultatul variază de la copil la copil în funcție de tiparul de creștere moștenit. Niciun ortodont serios nu vă va promite o cifră exactă înainte de a vedea radiografiile.
Prima evaluare ortodontică se recomandă în jurul vârstei de șapte ani, chiar dacă nu urmează nimic imediat, tocmai pentru ca fereastra de creștere să nu fie ratată; alegerea momentului potrivit pentru aparatul dentar este o discuție care se poartă cu un medic ortodont, pe baza radiografiei copilului dumneavoastră, nu pe baza vârstei la care au primit aparat alți copii din clasă.