Există un moment, undeva între prima echipă de fotbal a copilului și primul meci în care cineva primește un cot în față, când părinții încep să se întrebe dacă gutiera aceea de silicon din magazinul de articole sportive chiar are vreun rost. Răspunsul scurt este da. Răspunsul lung ține de vârstă, de sport și de tipul de gutieră, iar aici lucrurile devin mai nuanțate decât pare.
Traumatismele dentare la copii nu sunt evenimente rare. Cad de pe bicicletă, se lovesc de bara porții, se ciocnesc cap în cap la baschet. Un incisiv fracturat la 9 ani înseamnă, de multe ori, o poveste lungă: restaurări refăcute periodic, uneori un tratament de canal, iar mai târziu o coroană sau o fațetă. Costul real nu e cel din prima ședință, ci cel însumat pe douăzeci de ani.
Vârsta la care gutiera începe să conteze
Regula practică folosită de majoritatea medicilor nu este legată de un număr fix de ani, ci de momentul în care incisivii permanenți superiori au erupt. Asta se întâmplă în general între 6 și 8 ani. Înainte de acest prag, dinții din față sunt temporari, iar riscul unei pierderi cu consecințe pe termen lung este mai mic, deși nu inexistent: o lovitură puternică poate afecta mugurele dintelui permanent aflat dedesubt.
Deci: dacă un copil de 6-7 ani face judo, hochei, rugby, arte marțiale sau ciclism montan, gutiera are sens de la început. Dacă face înot sau tenis, discuția e alta. Sporturile se împart destul de clar în două categorii, iar criteriul nu e intensitatea efortului, ci probabilitatea unui impact la nivelul feței.
- Risc ridicat: fotbal, baschet, handbal, rugby, hochei, box, arte marțiale de contact, skateboard, mountain bike, gimnastică la aparate.
- Risc moderat: volei, atletism cu obstacole, patinaj, călărie.
- Risc redus: înot, tenis de masă, badminton, alergare pe pistă.
Un detaliu pe care părinții îl subestimează: majoritatea traumatismelor dentare la copii nu se produc la meciuri oficiale, unde există arbitru și reguli respectate, ci la antrenamente și la joacă liberă. Gutiera purtată doar în ziua meciului acoperă cea mai mică parte a riscului.
Trei tipuri de gutieră și de ce nu sunt echivalente
Prima categorie este gutiera universală, gata făcută, cumpărată din raft. Costă puțin, se pune imediat și cam atât. Nu se adaptează la arcada copilului, obligă la strângerea dinților ca să stea pe loc, jenează respirația și vorbirea. Copiii o scot din gură după zece minute și o țin în mână sau în buzunar. O gutieră care nu e purtată protejează exact zero dinți.
A doua categorie este cea termoformabilă acasă, tipul „fierbe și mușcă”. Se înmoaie în apă fierbinte, copilul mușcă în ea și materialul se mulează parțial. E un compromis rezonabil pentru un copil aflat în plină schimbare a dentiției, când oricum orice gutieră devine nepotrivită în câteva luni. Grosimea nu e uniformă, însă, iar zonele cele mai expuse rămân uneori prea subțiri.
A treia categorie este gutiera realizată în cabinet, pe amprenta sau scanarea arcadei. Este mai groasă exact unde trebuie, în dreptul incisivilor, permite respirația normală și rămâne pe loc fără ca micuțul să strângă dinții. Costă mai mult, dar la un copil care face sport constant, diferența de preț se amortizează la prima lovitură evitată. Merită discutată la controalele periodice la stomatologul pediatru, unde medicul poate anticipa și cât timp va mai fi valabilă înainte de următoarea erupție dentară.
Aparat dentar, schimbarea dinților și alte complicații practice
Copiii cu aparat fix reprezintă o categorie aparte. O lovitură în față cu bracketuri pe dinți transformă buza și mucoasa interioară într-o rană urâtă. Pentru ei există gutiere speciale, mai adânci în zona vestibulară, concepute să acopere aparatul fără să apese pe el. Gutiera clasică, mulată strâns pe dinți, nu se potrivește și poate chiar deplasa bracketurile.
Între 6 și 12 ani, arcada se schimbă practic continuu. Dinți care cad, alții care erup, spații care apar și se închid. Este perioada în care o gutieră individualizată își pierde potrivirea cel mai repede, uneori în șase-opt luni. Nu e un argument să renunți la ea, ci unul să accepți că va trebui refăcută. Semnele că nu mai e bună: alunecă, lasă urme adânci pe gingie, copilul spune că îl deranjează sau că nu mai poate respira normal cu ea.
Întreținerea e simplă și des ignorată. Se clătește cu apă rece după fiecare utilizare, se spală cu săpun neutru și periuță moale o dată pe zi, se usucă și se ține într-o cutie perforată, niciodată în geanta sportivă închisă. Apa fierbinte o deformează, iar mașina de spălat vase o distruge. O gutieră ținută umed într-un buzunar devine în câteva zile un mediu excelent pentru bacterii și fungi, iar mirosul care apare este primul indiciu.
Dacă totuși se întâmplă accidentul și un dinte permanent este expulzat complet, minutele contează enorm. Dintele se ridică de coroană, nu de rădăcină, se clătește scurt cu ser fiziologic sau lapte fără să fie frecat și, ideal, se repoziționează imediat în alveolă. Dacă nu se poate, se transportă în lapte sau în saliva copilului până la cabinet. Sub 30 de minute șansele de reușită sunt bune; după o oră scad drastic. Merită să știi asta înainte să ai nevoie, pentru că în momentul respectiv nimeni nu caută informații pe telefon cu calm.
