Sari la conținut
Zâmbet sănătos
Peri-implantita: cum recunoști inflamația din jurul unui implant
Foto: Shedrack Salami / Pexels
Tratamente dentare

Peri-implantita: cum recunoști inflamația din jurul unui implant

Un implant osteointegrat corect are un avantaj și un dezavantaj, ambele decurgând din același fapt: nu doare. Avantajul e evident. Dezavantajul e că lipsește semnalul de alarmă pe care îl dă un dinte natural. Titanul nu are nerv, nu are ligament parodontal, nu transmite disconfort la presiune. Când pacientul simte, în sfârșit, ceva, procesul e adesea avansat.

De aceea peri-implantita se depistează prin observație și prin control, nu prin durere. Iar șansa de a o opri depinde aproape în întregime de cât de devreme este prinsă.

Două stadii, o singură fereastră de intervenție

Prima etapă se numește mucozită peri-implantară. Este inflamația țesutului moale din jurul implantului, fără pierdere de os. Gingia e roșiatică, ușor umflată, sângerează la periaj sau la sondare. Este reversibilă. Cu o curățare profesională și cu o igienă corectată acasă, situația se rezolvă în câteva săptămâni.

A doua etapă, peri-implantita propriu-zisă, apare când inflamația coboară și distruge osul care susține implantul. Aici lucrurile se schimbă radical. Osul pierdut nu revine de la sine, iar tratamentul devine chirurgical, cu rezultate imprevizibile. Se poate stabiliza, dar rareori se poate reconstrui complet.

Fereastra utilă este, deci, între cele două. Tot ce ține de recunoașterea timpurie se joacă în această zonă.

Semnele pe care le poți observa singur

  • Sângerarea la periaj în jurul coroanei pe implant. Este cel mai fidel semn precoce. Gingia sănătoasă din jurul unui implant nu sângerează, chiar dacă periezi ferm.
  • Roșeață și umflătură localizate doar în zona respectivă, mai ales dacă restul gingiei arată bine.
  • Secreție, uneori doar o urmă de puroi apărută la apăsarea ușoară a gingiei. Semn tardiv, dar imposibil de confundat.
  • Retracția gingiei, cu apariția unei margini metalice cenușii sau a filetului implantului.
  • Miros persistent localizat, care nu dispare după periaj.
  • Alimente care se blochează nou apărut, semn că spațiul dintre coroană și dintele vecin s-a modificat.
  • Senzația că lucrarea se mișcă. Aici e nevoie de o distincție importantă: dacă se mișcă doar coroana, e posibil să se fi slăbit șurubul, ceea ce se rezolvă simplu. Dacă se mișcă implantul însuși, osteointegrarea s-a pierdut, iar implantul nu mai poate fi salvat.

Ce nu vei observa niciodată singur este pierderea de os. Ea se vede doar radiologic, motiv pentru care radiografiile de control la intervale stabilite fac parte din întreținerea unui implant, nu sunt un exces de zel al medicului.

De ce apare, la unii, și la alții nu

Placa bacteriană rămâne cauza de bază, dar terenul contează enorm. Riscul crește semnificativ la fumători, la pacienții cu diabet dezechilibrat și, mai ales, la cei care au pierdut dinții inițiali din cauza parodontitei. Un istoric de boală parodontală netratată este cel mai puternic predictor: bacteriile responsabile nu dispar odată cu dinții, ci colonizează noua suprafață.

Există și cauze care țin de lucrare. O coroană cu margini prea adânci sub gingie, un profil de emergență prea bombat, care nu lasă loc periuței interdentare, sau ciment rămas sub gingie după fixare, sunt factori mecanici care întrețin inflamația indiferent cât de conștiincios se periază pacientul. Din acest motiv, în multe situații se preferă coroanele înșurubate, care nu implică ciment.

Se adaugă lipsa unei benzi suficiente de gingie fixă în jurul implantului și suprasolicitarea ocluzală, atunci când implantul preia forțe pentru care nu a fost planificat, ceva frecvent la pacienții cu bruxism nediagnosticat.

Ce se face, practic

În mucozită, tratamentul înseamnă debridare profesională, ajustarea igienei domiciliare și, uneori, modificarea lucrării ca să permită curățarea. Se folosesc instrumente care nu zgârie titanul: chiurete de titan sau din material plastic dur, jet cu pudră de glicină, ultrasunete cu vârf special. O chiuretă obișnuită de oțel lasă striuri pe suprafața implantului, iar acele striuri devin adăpost pentru bacterii.

În peri-implantită, abordarea e chirurgicală: se deschide lamboul, se decontaminează suprafața expusă, iar în funcție de forma defectului osos se încearcă fie regenerare cu material de adiție, fie o remodelare care face zona mai ușor de curățat. Rezultatele sunt bune atunci când defectul este circumferențial și adânc, mai slabe când osul s-a pierdut orizontal.

Întreținerea de după rămâne, indiferent de scenariu, obligatorie, la trei sau patru luni. Un implant nu este o piesă care se montează și se uită. Igiena în jurul lui seamănă cu cea din jurul dinților naturali, dar cere mai multă atenție la spațiile de sub lucrare, unde periuțele interdentare, ața specială și dușul bucal fac diferența. Merită urmărit și felul în care se comportă gingia în timp, pentru că, la fel ca în cazul retracției gingivale de la dinții naturali, o margine care coboară nu revine singură. Iar cel mai bun instrument de prevenție rămâne, banal, controlul la care te duci și când nu te doare nimic, împreună cu detartrajul profesional făcut la intervalul stabilit pentru cazul tău.

Din paginile mai vechi

Tot ce găsești pe Revista Dentară